În ultimul timp buletinele de știri sunt invadate de cazuri de violență în școli. Deopotrivă, băieții și fetele își rezolvă “problemele” cu pumnii și cred că au tot dreptul să-și “pedepsească” colegii.
Problema nu e nouă. Violența în școală e o chestie oarecum obișnuită în Moldova. Fiind elev, asistam deseori la bătăi organizate după ore, chiar în curtea din spatele școlii, iar uneori eram unul din participanți. Chestia e ca acum aceste bătăi ajung pe Internet și la TV, iar părinții, profesorii și “societatea” par a fi îngroziți. De fapt, se-ngrozesc de faptul că astfel de lucruri apar la TV și nu de actele de violență în sine.
Imaginile de violență supără, dar reflectă realitatea. Ba mai mult, dacă adolescenții moldoveni ar avea acces la arme, Cimișlia ar putea deveni un fel de Columbine. Adolescenții moldoveni nu sunt mai buni sau mai pașnici decît adolescenții americani. Diferența e că adolescneții americani au acces liber la arme. De multe ori aceste arme sunt păstrate într-un dulap în văzul tuturor din casă, iar în weekend unii părinții își învață copii să mînuiască bine arma.
Nu-i departe ziua cînd Moldova va face titlurile de știri din toată lumea cu un masacru de proporții în vreo școală rurală.
Arderea unui drapel stîrnește sentimente controversate. Într-adevăr, din punct de vedere moral, profanarea unui simbol de stat stîrnește furia patrioților, chiar și a celor mai amorțiți.
Dar, dacă lăsăm la o parte chestiunile sentimentale și analizăm problema rațional, arderea unui drapel poate fi interpretată ca și o manifestare a libertății de exprimare. Unele state (Belgia si Canada) au legi care protejează dreptul cetățeanului de a arde un drapel ca și formă a libertății de exprimare.
În SUA sunt cunoscute mai multe cazuri în care cetățenii învinuiți de arderea drapelul țării au fost achitați de judecată. Doar odată, doi cetățeni au fost condamnați de judecată, dar nu pentru arderea drapelului de stat, ci pentru deteriorarea proprietății federale. Drapelele arse aparțineau unei instituții de stat.
E neplăcut să-ți verzi drapelul profanat, dar e dreptul cetățeanului să-și exprime protestul față de țară și guvernanți în așa formă. Poate fi că într-o zi chiar tu sa vrei sa arzi drapelul propriei țări.
În adolescență eram ferm convins că fericirea mea personală va depinde în mare măsură de viitoarea mea soție.
Știam că dragostea e oarbă, însă vroiam să mă-nvăț să pot ține măcar un ochi deschis atunci cînd voi fi îndrăgostit. Așa am început să caut niște principii obiective care m-ar ajuta să iau o decizie corectă. În fine, frămîntările mele mentale m-au ancorat la trei întrebări fundamentale:
1. Împărtășiți ambii aceleași principii și valori?
Sună banal, dar e foarte important ca soțul și soția să împărtășească aceleași principii și valori de viață. Principiile și valorile comune sunt un fundament trainic pentru a începe să clădiți viața de familie. Desigur, se admit unele diferențe, însă principiile și valorile diametral opuse vor crea probleme serioase pe viitor. Gîndul că vei putea schimba ceva în partenerul tău e înșelător. În plus, trebuie să te pregătești să schimbi cîte ceva în tine.
2. Vei putea trăi o viața împreuna cu partenerul tău anume așa cum este el/ea la moment?
E adevărat că omul se schimbă, însă temperamentul, trasăturile majore de caracter și obiceiurile de pe vremea celor “șapte ani de acasă”, de cele mai multe ori, rămîn la fel pentru toată viața. E o mare greșeală să crezi că după nuntă el/ea va fi un om nou. Dacă pînă la nuntă baiatul nu accepta să spele vesela, nu o va spăla nici după nuntă. Dacă pînă la nuntă fata cheltuia 80% din bani pentru shopping în fiecare weekend, cel mai probabil că va continua să facă la fel și după nuntă. Poate un pic mai rar și cu mai puțini bani, dar o va face. Trebuie să-ți accepți partenerul așa cum este, iar dacă vrei sa-l schimbi, pregătește-te pentru o luptă “aprigă” și lungă.
3. Vrei ca copii tăi să semene în toate partenerului tău?
Copiii pot fi îngerași, dar pot fi și monștri. Însă, mai întîi de toate, copiii sunt copii ale părinților săi. Așchia nu sare departe de trunchi și dacă nu-ți poți răbda soțul sau soția, cum vei putea răbda încă unul, doi, trei… ca el/ea? În așa condiții, va fi greu, chiar foarte greu, să fii fericit/ă.
Eu sunt fericit împreună cu soția mea, Cristina. Împărtășim aceleași principii și valori de viață, ne acceptăm unul pe altul așa cum suntem, și ambii vrem ca copii noștri sa ne semene.
P.S. Am împărtășit aceste gînduri cu colegii mei de masterat de la USM încă prin 2005. Trei ani mai tîrziu, într-o discuție de stradă am întrebat o colegă dacă s-a căsătorit de atunci, la care ea, mai în glumă sau în serios, mi-a spus că încă nu și-a găsit omul despre care să răspundă afirmativ la întrebările mele fundamentale despre căsătorie.
